Dragul meu,

Tu care nu ai mai fost aici, tu care ai plecat demult, lasand totul in urma, tu care m-ai dat pentru o gura de aer, pentru o clipa de detasare si relaxare umbrita.
Tu, dragul meu, m-ai lasat in aceasta singuratate obscura. Si rece. Si frig. Ingrijorator de lugubru. Negru.
Cand te-am rugat sa ramai, macar putin, ai refuzat, ai respins cu raceala toata afectiunea care ti-o purtam, m-ai lasat in drum, cu fata plecata, cu picaturi de ploaie in par, ochii inegriti si umezi, iar obrajii rumeni, inflacarati.
Ingaimam din cand in cand cate ceva in discutia aceea mai mult tacuta pe care o purtam, insa tu ma priveai rece si imi raspundeai ferm.
Si mi-a parut rau cand am vazut cat de decis ai fost sa nu te mai intorci.
Acum? Acum nu-mi mai pare.
Ma simt eliberata, fericita, descatusa, a disparut toata acea ingradire care ma constrangea; ba chiar am fost convisa, scumpul meu, cat ai decazut si ce persoana jalnica esti.. Imi pare rau dar totul s-a sters, s-a dus, chiar inca din momentul in care ai inceput sa indrugi numai tampenii si invetii bolnave de ale tale, continuand astefel sa ma pui intr-o lumina proasta, sa incerci sa-i convingi pe ei sa se indeparteze de mine, sa am urasca.
Dar imi pare rau caci tot ce ai reusit a fost ca eu sa te urasc..

Inchei blondul meu,
adaugand ca aceasta este o modalitate
jalnica de a-mi lua adio de la tine.

Privesc adesea seara, de la birou, inspre cer, cautand curioasa stralucirea mea.
Si e acolo. Mai mereu e acolo, uneori stinghera, iar alteori nu. Uneori insotita de stele, iar alteori nu. Si s-a-ntamplat ca o data in cautarea mea copilaresca sa n-o mai gasesc.
"De ce? Mi-am zis. De ce? Ar fi trebuit sa fie aici.. Sa ne-ntalnim ca-n fiecare seara"
Am insfacat in graba binoclul si jacheta si m-am repezit afara s-o caut, caci nu-mi explicam cum ar fi putut sa plece fara nici un semn. Ma simteam tradata... confuza.. Si tot ce reuseam sa disting era o panza deasa, o patura vaporoasa de tacere si raceala, ce domina cerul. Nici urma de stralucirea mea.
M-am asezat pe bordura si mi-am lasat fata in palme. nu concepea cum frumusetea aceea incantatoare, dar distanta, s-ar fi putut stinge.
Se facuse teribil de frig, iar briza aceea rece imi zburlise parul. Intunecimea noptii parea mai profunda decat in alte dati si ma infiora. Tremuram. De frig sau de frica?Asteptam ceva. Un semn. Nu puteam sa ma desprind de acolo, caci eram prea perplexa.. Si atunci i-am zarit lumina, o frantura din chipul ei familiar. Era umbrita, ascunsa de nori, dar era. Fireste! Daca s-ar stinge ar strica un echilibru cosmic, dar si spiritual, ne-ar abandona noptii. N-ar mai fi nimeni care sa ne vegheze, ori incurajeze. Abandonati si singuri. Dar nu, nu acum.
Privesc adesea seara, de la birou, inspre cer,cautand curioasa stralucirea, nedorind sa o mai pierd, inca de cand aveam cinci ani