Dragul meu,

Tu care nu ai mai fost aici, tu care ai plecat demult, lasand totul in urma, tu care m-ai dat pentru o gura de aer, pentru o clipa de detasare si relaxare umbrita.
Tu, dragul meu, m-ai lasat in aceasta singuratate obscura. Si rece. Si frig. Ingrijorator de lugubru. Negru.
Cand te-am rugat sa ramai, macar putin, ai refuzat, ai respins cu raceala toata afectiunea care ti-o purtam, m-ai lasat in drum, cu fata plecata, cu picaturi de ploaie in par, ochii inegriti si umezi, iar obrajii rumeni, inflacarati.
Ingaimam din cand in cand cate ceva in discutia aceea mai mult tacuta pe care o purtam, insa tu ma priveai rece si imi raspundeai ferm.
Si mi-a parut rau cand am vazut cat de decis ai fost sa nu te mai intorci.
Acum? Acum nu-mi mai pare.
Ma simt eliberata, fericita, descatusa, a disparut toata acea ingradire care ma constrangea; ba chiar am fost convisa, scumpul meu, cat ai decazut si ce persoana jalnica esti.. Imi pare rau dar totul s-a sters, s-a dus, chiar inca din momentul in care ai inceput sa indrugi numai tampenii si invetii bolnave de ale tale, continuand astefel sa ma pui intr-o lumina proasta, sa incerci sa-i convingi pe ei sa se indeparteze de mine, sa am urasca.
Dar imi pare rau caci tot ce ai reusit a fost ca eu sa te urasc..

Inchei blondul meu,
adaugand ca aceasta este o modalitate
jalnica de a-mi lua adio de la tine.