Si e acolo. Mai mereu e acolo, uneori stinghera, iar alteori nu. Uneori insotita de stele, iar alteori nu. Si s-a-ntamplat ca o data in cautarea mea copilaresca sa n-o mai gasesc.
"De ce? Mi-am zis. De ce? Ar fi trebuit sa fie aici.. Sa ne-ntalnim ca-n fiecare seara"
Am insfacat in graba binoclul si jacheta si m-am repezit afara s-o caut, caci nu-mi explicam cum ar fi putut sa plece fara nici un semn. Ma simteam tradata... confuza.. Si tot ce reuseam sa disting era o panza deasa, o patura vaporoasa de tacere si raceala, ce domina cerul. Nici urma de stralucirea mea.
M-am asezat pe bordura si mi-am lasat fata in palme. nu concepea cum frumusetea aceea incantatoare, dar distanta, s-ar fi putut stinge.
Se facuse teribil de frig, iar briza aceea rece imi zburlise parul. Intunecimea noptii parea mai profunda decat in alte dati si ma infiora. Tremuram. De frig sau de frica?Asteptam ceva. Un semn. Nu puteam sa ma desprind de acolo, caci eram prea perplexa.. Si atunci i-am zarit lumina, o frantura din chipul ei familiar. Era umbrita, ascunsa de nori, dar era. Fireste! Daca s-ar stinge ar strica un echilibru cosmic, dar si spiritual, ne-ar abandona noptii. N-ar mai fi nimeni care sa ne vegheze, ori incurajeze. Abandonati si singuri. Dar nu, nu acum.
Privesc adesea seara, de la birou, inspre cer,cautand curioasa stralucirea, nedorind sa o mai pierd, inca de cand aveam cinci ani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu