Ai observat ce ciudat a fost cerul asta seara?
Era rosiatic spre grena si nu trada nici o urma de incandescenta.
Luminile nu s-au aprins inca , iar strada e pustie, caci nimeni nu se incumeta sa paseasca in obscuritatea impaienjenita cu mister a serii. Acum ma intreb daca privirea mea e singura care se intrezareste prin zecile de ferestre cuprinse in unghiul meu vizual. Probabil ca nu.
Iar undeva la un geam stinher si rece, de dupa o perdea tomnatica - prea abstracta peisajului rece, ce se risipeste pretutindeni - veghindu-te o veioza cu o lumina atat de calda, dar simultan inexpresiva, te ascundeai tacut si ma cautai adesea in amintiri si ganduri. In copilarie. Dar ezitai de obicei sa ma chemi. Sa-mi strigi numele. Sau sa-mi vorbesti. Banuiai, imi pare, ca aceste jocuri ale copilariei, ale mintii noastre jucause erau banale oare? Sau oare infantile?
Si desi te indrepti in partea cu totul opusa a axei timpului, orbitand secundele si clipele in sensul invers de trecere, timpul nu te urmeaza, el continua sa treaca pe langa tine cu o precizie prestabilita.
Si desi te cufunzi in povestile tale nu totul e absent si absorbit de transa precum psihicul tau ratacit, caci momentele continua sa se scurga fara a-ti afecta insa fanteziile.
Dar cu siguranta fara sa intuim macar, sinapsele neuronilor nostri erau intr-o legatura consecventa.
Ne visam simultan, in aceleasi proportii si tipare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu