Cine este el?

Ei bine, el este pseudonimul pe care l-am ales.
Dar acest pseudonim are mai multe semnificatii, ce difera destul de mult, aproape contrastand. De fapt o data cu noi perioade identitatea acestui el se modifica, dar momentan nu a fost prea multe :
* 1st -> am vorbit despre el (la fel ca si despre ceilalti); este un bun prieten in care am crezut cu adevarat, dar care (in ciuda faptului ca mereu sesizez cat de bine imi seamana) are doua personalitati; as fi putut observa, doar ca nu am facut-o si in consecinta m-a facut sa iau o decizie destul de brusca si brutala : sa fug.
* 2nd -> un fost foarte bun prieten, caci am impresia ca acum ma uraste, dar nu ma ingrijorez fiindca stiu stiu ca se va remedia; deasemenea s-a indepartat, sau poate a fost o chestie reciproca, cert e ca m-a facut sa sufar mult, iar acele rani nu s-au inchis inca... continua sa sangereze...
* 3rd -> poate ca nu a insemnat atat pentru mine pentru ca practic am fugit de el; mi-a nenorocit perioada asta din viata, oricum poate sunt prea dura fiindca totusi nu a fost nu a fost vorba de un viol sau asa ceva, dar m-a facut sa iau o alegere gresita ceea ce a compromis totul, inclusiv i-a indeparta pe ceilalti el.
Puteti incerca daca doriti sa ghiciti cine sunt, dar sigur nu veti reusi, iar eu nu spun mai mult de atat ;)

XOXO

Refuz.

Ah! Simt cum ma sufoc si imi duc mana la gura. Palmea mea pastreaza inca mirosul palmei tale, o combinatie de tigara demult stinsa, un usor iz barbatesc si aroma de aftershave.
O retrag cu nostalgie si imi grabesc pasii vrand sa ma pierd in obscuritatea noptii. Dar puritatea ei parca nu-mi permite sa ma ascund cu viclenie (caci urmele de vinovatie din mine se observa acum si mai clar), sa ma strecor printre rpoblemele vietii si ranile sufletului care mi se adancesc din ce in ce mai mult si care ma ard din ce in ce mai tare. Structura mea nu-mi permite sa ma abat prea mult de punctul critic al axei suferintei, firea ma impiedica sa ma comport normal, sa nu mai fac greseli, sa nu-mi mai patez constiinta cu tot felul de decizii infantile si prostesti care se incapataneaza sa-mi schimbe brusc destinul. Cobot mana spre abdomen si ma strang cu brutalitate, parca vrand sa creez un soc pentru a reveni la realitate. Ganduri stranii mi se buchisesc iar in minte si ma fac sa ma cutremur din toate incheieturile...
Din nou ma cuprind regrete...
Simt cum ma ustura ochii, imi iau foc obrajii si ma strang si mai tare de abdomen incercand sa inabus sentimentul acela de teama imbinata cu parere de rau. Nu stiu. Nu stiu ce e cu mine, ce mi se intampla. Ma cuprinde un sentiment nou, de infantilism, o vina de copil, o inocenta sireata. Derutare... Derutarea de a lua o hotarare. Indecizia unei fetite de traversa strada. Incertitudinea unui baietel de a intra intr-un magazin si a cumpara un pachet debiscuiti. Teama unui copil de a-si prinde de mana prietena si a-i fura un pupic. Da! Frica unui copil de a-si clarifica sentimentele si de a recunoaste ce e in sufletul lui.
Dezolatie...

Miros de iarba uscata arsa.

El se afla undeva in intuneric, inaintand incet spre mine. Desi nu puteam sa-l vad, puteam totusi sa-l simt venind spre mine. Era ca si cum as fi incercat sa-l miros, dar nici de asta nu eram prea sigura in acel moment. Mirosul - ciudatul miros de mosc pe care-l simteam in nari - era de la propria mea teama, nici decum de la parfumul lui.
Doream sa ma ascund de el, dar stiam ca nu pot. Am incercat asta si mai inainte, dar niciodata nu am reusit.
Nu-mi vine nimic in minte. Nici o amintire. Nici o imagine. Doar certitudinea ca mai incercasem sa ma ascund dar nu izbutisem.
Dar poate ca de data asta...
Incercam sa rationez, sa-mi amintesc unde ma aflam. Insa din nou nici o amintire, nici un fel de simt al spatiului. Numai intunericul, invaluindu-ma, facandu-ma sa-mi doresc sa ma stang in mine insami.
Dintr-o data o raza de lumina strapunse intunericul. Lumina sfioasa a lunii filtrata de ramurile tremurande de stejarilor.
Stateam invelita in cersaf, cu fata transpirata si ochii mariti de teama cand am simtit acel miros de iarba uscata arsa si am vazut pe capatul masutei batul care ardea usor, cu o scanteie, imprastiind urme de fum.
Acea stralucire semana cu cea a ochilor lui, iar in momentul acela mi-am amintit de visul din care tocmai ma trezisem. Inafara de teama care ma cuprinde adesea si nelinistea(care este o caracteristica a felului meu de a fi si a manifestarilor mele) ma ingrijoreaza el.
Cine este el?

Ganduri bulversate

Inspir. Trag aer adanc si simt caldura cum trece prin mine ca un val. Ochii imi fug spre cer. Norii se misca repede, puful lor se imprastie, orice iluzie a unei imagini se sfarma, iar ceata lor se risipeste usor. Expir. Ma simt goala pe inauntru acum. Privesc in gol. Il vad, il vad in ceata, prin atmosfera densa. E el. Sau nu... E doar o parte parte a lui, cu palaria trasa usor pe fata, cu ochelarii aceeia negri cu rama alba adusi din eforie. Il privesc cu interes si ii zambesc, imi las capul in jos privind, cu degetele fixate pe placa verde si ma asez mai bine intinzandu-mi picioarele..
Inspir din nou(expirand practic toate gandurile).. Nu-l dau afara, il tin in mine inca, pana cand.. pana cand nu mai pot si sufluu. Imi strang usor genunchii si ii intind inapoi. Zambesc. Il privesc. Zambeste si el. Inchid ochii si ascult vantul cum trece prin frunze la sfarsitul unei zile caniculare. Dar nu, nu se simte nici o briza, e doar respiratia lui lenta al carei sunet imi atrge toata atentia prin amplitudinea sa. Intredeschid ochii si imi simt pleoapele grele, dar reusesc sa-i identific gropitele zambetului fugar. Prind curaj, deschid larg ochii, il prind usor de mana si simt cum mainile noastre se strang. Tremur, dar nu ma pierd cu firea. Ii fac semn sa se aseze langa mine. Imi asez capul pe umarul lui. Ma simt deznadajduita, dar nu ma exteriorizez, nu schitez nici un gest. Doar imi las simturile sa capteze orice unda. Pulseaza. Rapid. Inima lui. Ii bate din ce in ce mai repede, iar respiratie ii e intretaiata. Observ ca o suvita blonda iesita de sub palarie sta rebela. Ma aplec spre fata lui.. Ezit. Intind mainile spre gatul lui, pe ceafa, imi trec putin mainile prin parul lui, ma apropii si mai tare pana simt mirosul de menta arsa a respiratiei si dintr-un gest simplu ii ridic palaria si mi-o pun pe cap, ascuzandu-mi cu nonsalanta zambetul ce trada o noanta de multumire. Ma priveste dezorientat. N-as vrea sa il dezamagesc din nou. Repet acelasi gest cu mai multa siguranta si il sarut pe obraz. Imi zambeste dulce. Se ridica incet si imi intinde o mana. Il privesc putin nedumerita, dar o apuc cu blandete si tresar la trecerea dintre cele doua pozitii. Ma simt intepenita, dar ignor acest discomfort. Ii simt caldura mainii lui si continuam sa mergem...

Da!

Buna dimineata soare!
Te anunt inca de pe acum ca e ultimul bilet pe care ti-l las lipit cu un magnet cu buburuza pe frigider si te rog sa nu te smiorcai pentru ca asa e cel mai bine. Iti intuiesc urmatorul gest, iti ridici cu lene mana dreapta, lasandu-ti maneca pijamalei lalai sa atarne, si ti-o treci usor prin par.. (Devine cumva un obicei?) Presupun ca la cat de impulsiv esti la asemenea vesti dubioase te vei grabi sa apuci telefonul de pe coltul mesei, vei privi cu nepasare ca e ora 12:30 (aproximat). Si poate ca gresesc acum, dar presimt ca vei sta in dubiu cu ochii fixati pe display-ul telefonului un timp pana dispare orice urma de nedumerire, ca apoi sa apesi ok si steluta, butonul verde, sageata jos, si ok din nou. Imaginea ecranului palpaie: "se apeleaza - Flop :)", iar apoi suna ocupat. Asta te face sa devii nerabdator si impacientat asa ca te hotarasti sa termini de citit. Ce? Esti uimit ca am intuit asta? Evident! Te cunosc mai bine decat te cunosti tu, dar asta nu ma impiedica sa iau decizia aceasta. Te uiti in gol si observi scarbit pachetul gol de Dunhill de pe etajera. Imi amintesc si acum de cate ori imi repetai ca ceea ce fac nu e bine si ca-mi va parea rau, dar el e o urma a mea si am lasat-o acolo ca in fiecare dimineata, ca sa-ti amintesti ca am fost aici.
In ceea ce priveste celelalte indatoriri ma simt obligata sa-ti amintesc sa-i hranesti pe Lili si Dunki, intotdeauna au fost hamsteri cuminti si sa nu uiti sa le ridici roata atunci cand o rastoarna. Lili si Dunki te iubesc mult.
Nu-ti face griji in ceea ce priveste lingurita de cafea, am pus-o in cutie ca in fiecare dimineata, dar probabil ca tu inca nu ai sesizat asta. Pe noptiera de la capatul patului ti-am lasat un plic in care am pus cartea de vizita a unui magazin de unde poti cumpara o veioza de masa, pentru ca seara sa nu mai trebuiasca sa e ridici din pat din cauza ca ai uitat sa stingi lumina, sa calci pe intuneric pe parchetul alunecos si sa te lovesti cu glezna de piciorul patului.
Daca si asta te preocupa sa stii ca nu am luat nimic inafara de caprioara, caietele cu amintiri, cd-ul cu muzica noastra si cartea aceea de dragoste pe care amandoi o adoram.
Acum ca am plecat ti-am lasat cheia apartamentului pe undeva prin casa dar nu-mi fac griji fiindca stiu ca te descurci. Probabil o vei gasi ca si data trecuta in casuta lui Lili si Dunki, printe rumegus. N-are nimic atata timp cat nu s-au gandit sa o roada..
Inca o data tin sa-ti amintesc ca te urasc atat de mult, pentru ca niciodata n-ai inteles ce simt (in special pentru tine) si pentru ca nu ai stiut sa ma iubesti asa cum am facut-o si eu.
Inchei acum si te rog sa nu ai nici o retinere in a mototoli si arunca biletul, dar sa nu uiti ca Lili si Dunki nu sunt vinovati.

The Sisterhood of the Traveling Notebook

Ce implica o fratie

☺Egalitate si devotament. Sa ne gandim ca suntem surori. Ca suntem de aceeasi varsta. Ca nu exista diferente intre noi. Nu exista o conducatoare a grupului sau una cu mult mai speciala decat celelalte, sunt doar personalitati diferite.
☺Incredere. Fara ea, n-am mai exista ca grup.
☺Atentie si intelegere. Mereu sa ne putem baza una pe alta si sa ne ajutam reciproc in momentele grele.
☺Discutii in contradictoriu. Chiar si cei mai buni prieteni se cearta uneori, asa ca nu trebuie sa ne suparam prea tare cand se intampla. Tocmai faptul ca suntem atat de diferite face fratia noastra cu totul speciala!!

Doar stiti ca va iubesc :)

Amagitor..

Dupa cum am constat in ultimele imagini si idei pe care le-am avut, timpul este ceva imaterial, un fel de marime cu care se poate exprima o perioada de... E aproximativ exact ca atunci cand ne referim la spatiu sau loc, alte doua lucruri specifice existentei cotidiane, un mod de a-ti explica anumite detalii ale vietii care par a da un sens partial.
Dar de fapt ma insel spunand asta(desi pe de o parte exprim intr-o oarecare masura adevarul...)
Ah! Voi incerca sa il descriu cat mai bine fara sa ma pierd in cuvinte sau idei ce trec oarecum in partea cealalta a axei normalului, rezultandu-mi o definitie ambigua.
Pai, concretizand, e o chestie (spre dezamagirea mea nu am gasit un termen mai satisfacator contextului) destul de amagitoare, care se joaca adesea cu noi si mintea noastra, spre disperarea unora (care constientizeaza ca e o chestie involuntara si ca oricat am incerca intr-un punct constiinta si ratiunea noastra cedeaza). E tragic dintr-o anumita privinta, sau probabil are doar cateva astfel de noante care razbat. Uneori nu e suficient, se scurge precum nisipul uscat printre degete, iar alteori acul secundarului abea se roteste la un unghi de 360 de grade..
Ma intreb oare daca exista vreun remediu? (Inca il caut..)

Revelatie.

Imi urasc felul de a gandi... Mintea mea a luat-o pur si simplu razna, de parca nu ar face parte din mine si n-as putea-o controla... De fapt cred ca asta e exact ceea ce se intampla.. Sunt bulversata! Si mi-e si scarba sa recunosc ca mentalitatea mea actuala e egala cu zero.
De ce am ajuns la concluzia asta?
Pai.. Cam totul a pornit din momentul in care am realizat ca vacanta actuala nu se aseamana deloc cu cea din visele mele dulci din timpul scolii, cand priveam in gol la ceasul de pe perete in timpul orei de romana, cand ochii imi fugeau inebuniti pe patratele caietului de mate, cand ma ridicam cu pantalonii inverziti in fund de pe dealul scolii dupa zece minute amarate de pauza pe care aproape le cerseam, cand chiuleam de la ultima ora (religie, istorie, desen..) ca sa prind putin timp in plus afara, cand stateam intotdeauna cu telefonul in mana presata de timp, dar in special cand eram cu ei si ne distram atat de bine incat nici nu mai stiam cat e ceasul (defapt nu-mi mai pasa de nimic altceva). Nu mai e la fel.. Nimic nu mai e la fel.. De ce? Pentru ca nu mai sunt ei, de fapt nu mai suntem noi impreuna.. Simt ca ma constrage ceva, ceva care nu ma lasa sa-mi fie bine si sa fiu din nou fericita, un lucru care parca ma tine si ma impiedica sa ma simt libera, degajata, entuziasta.. Si in principiu e vorba doar de asteptare (e ca o corvoada, in care daca te prinzi greu mai iesi si totusi e o chestie involutara, dorinta e cea care te impinge, constiinta ta nereactionand pe moment). Am strania senzatie ca tot timpul astept ceva, orice, marunt sau nu .. Si doar sentimentul asta e destul de sacaitor, presandu-te, tinandu-te din scurta, de parca nu mi-ar fi permis sa fiu eu si sa ma simt bine. Incerc sa impiedic aceasta constrangere sa ma mai domine, incerc sa vizulizez dintr-un punct: in lunile de iarna asteptam vara, in ziele de scoala asteptam vacanta,in timpul orelor asteptam dupa amiezile placute petrecute afara in tihna, in dimineata zilei cand stiam ca trebuia sa ma intalnesc cu el asteptam sa treaca orele, iar acum in ziele calduroase de vacanta in afara faptului ca astept ca el sa revina, astept in plus sa inceapa scoala.. Dar abia acum imi dau seama ce se intampla defapt, intotdeauna asteptam sa treaca timpul, de parca am astepta sa ni se scurga viata (traim in delir, consideram ca prezentul nu satisfacator, aspiram la ceva mai bun) ca apoi sa murim, impacati cu ideea ca am trait, iar daca privim asa, parca trecem pe langa viata..
Dar nu e doar atat.. Ideea mea de constrangere se invarte si in jurul regretelor, e un fel de chestie incerta, ca gustul cafelei fara zahar. Sunt momente cand am parte si de degajare (cand chiar ajung la concluzia ca toti vor ca si eu sa fiu fericita si sa ma prind in jocul lor), iar cand sunt intr-o stare de melancolie si imi derulez prin minte unele secvente din filmul vietii mele de pana acum, ma simt dezamagita si.. (nu stiu poate ca greseac daca spun ca mi-e dor) e destul de greu de explicat ca atunci cand mai vrei, tanjesti sa mai fii o data acolo, sa te simti din nou cum te-ai simtit atunci si sa faci aceleasi lucruri, cu aceleasi persoane...
Iar ca si concluzie, noi suntem niste simpli consumatori (fiecare avand complexele, idealurile si macinarile lui) care in primul rand ne consumam viata, incercand s-o traim pe cat se poate. Dar la urma urmei asta e ideea nu?

Durerea.

Lacrimile iti ard obrajii, ochii te ustura, mana iti tremura atat de tare incat nu o poti ridica sa ii stergi si sa-ti clarifici imaginea(ce sens ar avea daca tot esti in agonie?), totul e in ceata, iar singurul lucru pe care il auzi sunt sughiturile si oftaturile, impreuna cu muzica aceea rock care se aude slab de undeva la nivelul parchetului, din casca mp3-ului care ti-a cazut.. Unica chestie pe care o mai simti e durerea aceea interioara, senzatia de sufocare care parca te sfasie.. Stai intinsa cuprinsa de convulsii, iar mintea ti-e impaienjenita de o mulime de ganduri si imagini care te dezorienteaza..
Consider suferinta ingredientul central, esential, vital al existentei. Si nu in ideea “vai, cat de trist este totul, hai sa fim tristi”, nici in ideea “vai, cat de trist este totul, hai sa nu ne gandim”. In ideea de “existenta este in mare parte suferinta, daca ai curajul sa te uiti atent la ea, hai sa vedem de ce e ea asa”. Lumea se teme de constientizarea chestiei asteia si se tot chinuie sa aiba o veselie nefireasca, plasand aceasta veselie ca presupus paravan intre existenta in forma ei reala si propria persoana sau alege calea presupusei neincrederi agresive in tot si toate. Imi permit sa numesc veselia “nefireasca” pentru ca, doar dupa ce ai inteles cu adevarat ca existenta asta este intentionat complicata, poti sa fii vesel cu adevarat. Si imi permit sa spun “presupusei neincrederi” pentru ca eu cred ca cine spune ca nu crede in nimic, striga dupa ajutor sperand sa fie facut sa creada in ceva. Nu poti sa fii vesel de la bun inceput si pana la bun sfarsit. Nu poti sa fii neincrezator de la inceput si pana la sfarsit. Astea nu sunt variante realiste, asta e doar pierdere de timp si incapatanare. Si nu e cu “poate asa e firea omului”. Sigur ca suntem firi diferite dar cheia lucrurilor este aceeasi: suferinta. In ciuda a ceea ce crede lumea, constientizarea acestui fapt te face foarte fericit, te simti eliberat si nu te mai sperii de fiecare durere ci intelegi ca durerea este inevitabila si incepi sa deprinzi modalitati de a o folosi si de a deveni mai puternic in urma ei..
Poate ca multi inteleg asta la un momentdat, dar ceva pare ca ii impiedica sa actioneze asa cum trebuie si sa faca ceea ce e corect, sunt constienti, dar parca le place sa sufere, sa se hraneasca cu durere.