Revelatie.

Imi urasc felul de a gandi... Mintea mea a luat-o pur si simplu razna, de parca nu ar face parte din mine si n-as putea-o controla... De fapt cred ca asta e exact ceea ce se intampla.. Sunt bulversata! Si mi-e si scarba sa recunosc ca mentalitatea mea actuala e egala cu zero.
De ce am ajuns la concluzia asta?
Pai.. Cam totul a pornit din momentul in care am realizat ca vacanta actuala nu se aseamana deloc cu cea din visele mele dulci din timpul scolii, cand priveam in gol la ceasul de pe perete in timpul orei de romana, cand ochii imi fugeau inebuniti pe patratele caietului de mate, cand ma ridicam cu pantalonii inverziti in fund de pe dealul scolii dupa zece minute amarate de pauza pe care aproape le cerseam, cand chiuleam de la ultima ora (religie, istorie, desen..) ca sa prind putin timp in plus afara, cand stateam intotdeauna cu telefonul in mana presata de timp, dar in special cand eram cu ei si ne distram atat de bine incat nici nu mai stiam cat e ceasul (defapt nu-mi mai pasa de nimic altceva). Nu mai e la fel.. Nimic nu mai e la fel.. De ce? Pentru ca nu mai sunt ei, de fapt nu mai suntem noi impreuna.. Simt ca ma constrage ceva, ceva care nu ma lasa sa-mi fie bine si sa fiu din nou fericita, un lucru care parca ma tine si ma impiedica sa ma simt libera, degajata, entuziasta.. Si in principiu e vorba doar de asteptare (e ca o corvoada, in care daca te prinzi greu mai iesi si totusi e o chestie involutara, dorinta e cea care te impinge, constiinta ta nereactionand pe moment). Am strania senzatie ca tot timpul astept ceva, orice, marunt sau nu .. Si doar sentimentul asta e destul de sacaitor, presandu-te, tinandu-te din scurta, de parca nu mi-ar fi permis sa fiu eu si sa ma simt bine. Incerc sa impiedic aceasta constrangere sa ma mai domine, incerc sa vizulizez dintr-un punct: in lunile de iarna asteptam vara, in ziele de scoala asteptam vacanta,in timpul orelor asteptam dupa amiezile placute petrecute afara in tihna, in dimineata zilei cand stiam ca trebuia sa ma intalnesc cu el asteptam sa treaca orele, iar acum in ziele calduroase de vacanta in afara faptului ca astept ca el sa revina, astept in plus sa inceapa scoala.. Dar abia acum imi dau seama ce se intampla defapt, intotdeauna asteptam sa treaca timpul, de parca am astepta sa ni se scurga viata (traim in delir, consideram ca prezentul nu satisfacator, aspiram la ceva mai bun) ca apoi sa murim, impacati cu ideea ca am trait, iar daca privim asa, parca trecem pe langa viata..
Dar nu e doar atat.. Ideea mea de constrangere se invarte si in jurul regretelor, e un fel de chestie incerta, ca gustul cafelei fara zahar. Sunt momente cand am parte si de degajare (cand chiar ajung la concluzia ca toti vor ca si eu sa fiu fericita si sa ma prind in jocul lor), iar cand sunt intr-o stare de melancolie si imi derulez prin minte unele secvente din filmul vietii mele de pana acum, ma simt dezamagita si.. (nu stiu poate ca greseac daca spun ca mi-e dor) e destul de greu de explicat ca atunci cand mai vrei, tanjesti sa mai fii o data acolo, sa te simti din nou cum te-ai simtit atunci si sa faci aceleasi lucruri, cu aceleasi persoane...
Iar ca si concluzie, noi suntem niste simpli consumatori (fiecare avand complexele, idealurile si macinarile lui) care in primul rand ne consumam viata, incercand s-o traim pe cat se poate. Dar la urma urmei asta e ideea nu?