El se afla undeva in intuneric, inaintand incet spre mine. Desi nu puteam sa-l vad, puteam totusi sa-l simt venind spre mine. Era ca si cum as fi incercat sa-l miros, dar nici de asta nu eram prea sigura in acel moment. Mirosul - ciudatul miros de mosc pe care-l simteam in nari - era de la propria mea teama, nici decum de la parfumul lui.
Doream sa ma ascund de el, dar stiam ca nu pot. Am incercat asta si mai inainte, dar niciodata nu am reusit.
Nu-mi vine nimic in minte. Nici o amintire. Nici o imagine. Doar certitudinea ca mai incercasem sa ma ascund dar nu izbutisem.
Dar poate ca de data asta...
Incercam sa rationez, sa-mi amintesc unde ma aflam. Insa din nou nici o amintire, nici un fel de simt al spatiului. Numai intunericul, invaluindu-ma, facandu-ma sa-mi doresc sa ma stang in mine insami.
Dintr-o data o raza de lumina strapunse intunericul. Lumina sfioasa a lunii filtrata de ramurile tremurande de stejarilor.
Stateam invelita in cersaf, cu fata transpirata si ochii mariti de teama cand am simtit acel miros de iarba uscata arsa si am vazut pe capatul masutei batul care ardea usor, cu o scanteie, imprastiind urme de fum.
Acea stralucire semana cu cea a ochilor lui, iar in momentul acela mi-am amintit de visul din care tocmai ma trezisem. Inafara de teama care ma cuprinde adesea si nelinistea(care este o caracteristica a felului meu de a fi si a manifestarilor mele) ma ingrijoreaza el.
Cine este el?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu